Ziua 13 a fost cu noroc

Nu vă imaginați acum că râul a curs ideal și noi nu am fost nevoiți să dăm la vâsle sau că podurile de pontoane s-au ridicat ca prin magie și ne-au lăsat să trecem. Din contră, am avut un traseu plin de obstacole care mai de care mai grele. Cu toate astea am trecut cu brio ca la un examen pentru care ne pregăteam demult. Și ca la orice absolvire am primit felicitările de rigoare și premii.

Ziua a început lin pe lânga balastierele postate după Păuliș. Nu cred că am văzut vreodată așa dezastru ca acolo. Maluri săpate până la refuz și tone de pietriș aranjat la marginea apei făceau peisajul, care odinioară cred că a fost verde . În plus apa aproape stătea și doar ochiurile ce ne întorceau pluta îi dădeau un pic de dinamicitate. Am trecut cu greu dând la vâsle permanent. Într-un final am trecut de ele și eram super fericiți că am scăpat de chin. Răul parcă începea să curgă și vâslitul a devenit nițel mai ușor.

La un moment dat, ca de multe alte ori de altfel, a trebuit să alegem calea pe care mergem deoarece în apă era o insulă (și știam prea bine că prin ea nu se putea). Pentru că eram în tura de vâslit a lui Bogdan și a lui Adi, primul dintre ei a ales partea stângă pentru că părea mai îngustă deci mai rapidă. Mare ne-a fost mirarea când am dat de apă lină și doar un pic de curent. Ne-am continuat drumul pentru ca aproape de finalul brațului să dăm de ceea ce părea o stație de pompare care ședea neclintită fix în mijlocul apei. Aparent nu era cale de trecere dar am zis că e mai bine să mergem până în măgăoaia de metal și să analizăm situația. Adi și Bogdan s-au cățărat pe acolo, au tras câteva cadre pentru posteritate și au concluzionat: “prin dreapta se poate trece, greu, dar se poate”. Ne-am “târât” pe lângă edificiul metalic, ferindu-ne de cioturile amenințătoare din apă și de cablul cu care era ancorată stația.

Câteva (multe) vâsle mai târziu pe când zăream Aradul am tras o ceartă strașnică cu colegul Holerga (constructivă zic eu). Liniște până la Arad.
Înaintam ca un fel de dric (am fost întrebați dacă ducem un mort cu noi :) ) când în față începuse să se contureze un pod de pontoane (știam deja că are fix 4 m lățime între pontoane și 1 m pe înălțime). Cu multă dibăcie (da, sunt modest) am strunit pluta la fix printre pontoane. Lumea ne saluta de pe pod și inima-mi bătea tare a mândrie.
Am continuat să vâslim multumiți oarecum că am învățat să strunim pluta și… ȘOC (vorba lui Adi): pe malul din dreapta eram așteptați de o cohortă de ziariști. Alături de ei bunii noștri prieteni Dan, Cristi și Emil. Am realizat adhoc o conferință în care fiecare și-a spus părerea despre aventura pe care o facem (filmulețul îl puteți vedea aici). Câteva clipe mai târziu au apărut și rudele lui Ivo (sora, cumnatul, nepotul, mama, tata, nașii – toata familia ce mai). Ne-am tras pe mal unde am înfulecat câte un sandwich, am mai dat un interviu pentru Radio Nădlac și ne-am pozat cu nepotul lui Ivo care, musai trebuie să spun asta, este fenomenal.

Am discutat planul de atac pentru podul de pontoane ce urma să ne puna bețe în roate și despre locul unde trebuia să campăm. Am plecat mai departe încrezători că nimic nu ne mai stă în cale, și așa a și fost. Într-un efort de echipă ne-am strecurat pe sub pod (la milimetru aș putea zice) în timp ce prietenii ne încurajau de pe mal. “Am mai trecut de unul”, mi-am zis mulțumit și desigur m-am întors la vâsla. Examenul nu a fost ușor și poate d-aia am fost și premiați ceva mai târziu cu o bere rece donată de niște băieți care stăteau pe mal și se uitau cum trecem lin cu pluta. “Frații noștri, luați de aici! Multă baftă în continuare!” astea au fost cuvintele ce au însoțit sticlele reci de bere. Mulțumim din suflet, a fost un gest minunat.

După altă sesiune de vâslă-intensiv am tras la mal și ne-am dezlănțuit într-o altă sesiune, de data aceasta compusă din povești la foc, mâncare și odihnă.
Mâncarea făcută de Iana, sora lui Ivo, a ridicat în aer miresme atât de puternice încât i-au adus alături de noi pe Albert (prietenul de vâslă de peste weekend), pe soția lui și pe Bogdan Onin, un prieten din marele internet care este el. Îi mulțumim pentru prezență și lui Adrian, singurul blogger arădean care a venit alături de noi să ne susțină.
Acum, “pe ultima 100 de metri” sunt convins că îmi va fi dor de aventura la care am luat parte și că am rămas cu ceva special din ea: 3 prieteni…

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>