Ziua 15 – Finalul intr-un final

Undeva acum doua saptamani in urma… dupa ce pe 29 ne-a plouat toata ziua …
Sa mergi o zi intreaga pe ploaie este ca si cum ai iesi cu prietena/prietenul la plimbare intr-o duminica amiaza, te asezi pe banca din parc, te ploua pana la 7 seara cand iti spui ca ajunge cu rugatul ploii sa se opreasca si mergi acasa…
La noi acasa insemna un mal accesibil si cortul sub un pom sa nu fie totul atata de ud.
Faceam haz de necaz cu ploaia doar ca sa mai zambim un pic insa stiam cu totii ca doar ne pacalim pe moment. Sau trebuia sa suferim ca sa putem sa ne bucuram ulterior? Nu stiu.
Dimineata s-a aratat, si aveam in fata o zi promitatoare, instant au disparut norii, batea doar un pic de vant… Alta viata :)
Sambata a fost ziua cand chiar nu ne-am grabit sa ne strangem lucrurile, au trecut aproape 2 ore pana am adunat toate din nou pe pluta sa plecam pe ultima suta de metri.
Valuri un pic mai mari, si vant din fata, insa se putea inainta.
Nu pot sa scriu prea multe intr-o zi scurta, din fericire nu am avut peripetii in afara faptului ca din nou lasandu-ne purtati de curent am ajuns intr-o zona unde apa curgea contra curentului in loc sa mearga firesc cum ar fi trebuit.
Din nou parca nu eram noi daca nu am fi vaslit toti aproximativ 20 de minute pana sa iesim de acolo, si doar ca sa ne putem bucura de final am mai vaslit vreo 40 de minute impotriva unui vant destul de puternic de data aceasta.

Ne-am apropiat la vreo 400 de m de locul de sosire, nu il vedeam dar stiam ca e dupa ce muresul face curba la dreapta. Este ciudat cum un om nu isi aduce aminte unele lucruri/intamplari cum ar fi serbarea de prima zi de nastere, sau primul cadou de craciun dar cu siguranta oricate zile vor trece peste mine nu am sa pot sa uit locul si momentul sosirii la Nadlac.
Nu pot sa descriu cum m-am simtit cand i-am zarit pe primii oameni la marginea plajei, nu pot sa va spun cum m-am simtit nici cand am auzit fanfara ca a inceput sa cante, si nu pot sa va spun cum m-am simtit atunci cand aproape de ei ce ne asteptau au zburat baloanele cu heliu…

Nu ma asteptam deloc sa fie atata lume, poate ma asteptam sa fie mai multi oameni din Nadlac – nu pentru ca eu sunt Nadlacan ci pentru ca poate vor mai trebui sa astepte alti 33 de ani pana cineva destul de nebun va face acelasi lucru :)

Au urmat imbratisarile si felicitarile, glumele si sariturile, baie cu sampanie si o plimbare cu remorca.

Imi pare rau insa ca nu au ajuns toti cei care au vrut sa vina, ma bucuros ca au vrut, si regret ca nu au reusit.
As vrea sa termin mentionand faptul ca am sarbatorit pana aproape la 7 dimineata.

Stiu ca trebuie sa le multumim tuturor care au venit pe drum fara sa cerem, de ne-au adus paine, apa sau mancare, stiu ca ar trebui sa multumesc celor care ne-au ajutat financiar – stiu si le multumesc fara sa-i enumar! Dar am doar un multumesc important de spus, unul – Ii multumesc si stimez enorm pe baieti ca au fost destul de nebuni sa facem acest lucru impreuna! si ii multumesc surorii mele, care a fost tot timpul suportul numarul 1, implicata in proiect inca de la inceputul ideii.

A fost o experienta minunata ce nu o vom mai repeta !
Va iubim si multumim !

P.S – Poza cu primii trei ai expeditiei din 78′ si noi :) Nu stiam ca ne vor astepta toti !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>